S. vrea să scrie o carte. Are deja şi titlul. Se va numi „Dimineţi cu fluturi”. Va fi un fel de ghid amuzant despre cum să faci faţă situaţiilor imposibile în care te pune propriul copil. Are un arsenal întreg de strategii aplicate cu succes în relaţia cu fiul ei. Unul din „jocurile” scornite de ea mi-a rămas în minte. Era toamnă şi copilul ţinea morţiş să calce în mulţimea de bălţi lăsate de ploaie. Nu aveai cum să-l ţii departe de ele. Şi atunci S. a scos din joben soluţia de compromis: „Hai să vedem care dintre noi doi reuşeşte să calce în cele mai multe bălţi mici”. I-a ieşit. Să alegi întotdeauna răul cel mai mic. Pare o decizie înţeleaptă, dar cât de tristă poate fi, de fapt.

***

Ori de câte ori aud vorbindu-se franţuzeşte îmi trece aceeaşi idee prin cap: franceza e o limbă doar pentru femei. Chiar şi vorbită de un bărbat sună dulceag, alintat, pe alocuri senzual şi oarecum erotic. Cum să înjuri în limba asta? Poţi, de bună seamă, să te cerţi, ca orice femeie, dar să înjuri e de-a dreptul o blasfemie. Nu-mi place franceza.