Mi-am petrecut noaptea visând urşi. Minunate animale. Preferatele mele. Doar că, de data asta, încercau să-şi recucerească habitatul, ocupaseră oraşele şi gările şi degeaba otrăveam noi fântânile şi ardeam roadele pământului, că tot nu făceam faţă invaziei. Straniu vis. Şi lung.

***

Nu reuşesc să înţeleg de ce unii americani mănâncă până ajung la sute de kilograme şi nu mai sunt capabili să iasă din casă. (Asta apropo de o emisiune, Family Fat Surgeons, pe care o mai urmăresc uneori). Mă rog, explicaţiile specialiştilor le cunosc, dar mi se pare de-a dreptul prostesc să ajungi să ai 150 de kile şi totuşi să continui să mănânci pâna ajungi să ai 200, 280, 300 şi tot aşa. De ce oare nu te opreşti din mâncat şi nu ceri ajutor de specialitate când ai o anumită mobilitate şi poţi să îţi controlezi singur organismul? Nu poţi fi chiar atât de prost încât să nu faci astfel de conexiuni. Sau poţi? 🙂

***

M-aş duce în weekendul ăsta la Sighişoara. E oraşul unde mă simt cel mai acasă şi unde reuşesc să mă adun cel mai bine, nu ştiu de ce. Curios e că, de câte ori mă duc acolo, e soare. Niciodată nu am prins vreme urâtă, chiar dacă ajung iarna sau toamna. O lumină caldă şi veselă îmbracă mereu străzile cetăţii. Dar prefer Sighişoara fără de turişti, cu străzi aproape pustii. Să pot să mă plimb în voie pe uliţe, fără să mă lovesc în tot locul de unul sau altul. Să îmi găsesc liberă banca de lângă Biserica Ungurească şi să pot sta ore în şir acolo, citind, sau uitându-mă la puştii care joacă fotbal. Mereu aceeaşi. Parcă nu ar creşte niciodată. Doar că weekendul ăsta la Sighişoara e festivalul medieval. O las pe altădată.

***

„Mă duc la bancă să îmi plătesc celulele stem”, îmi zice C. azi, cu aceeaşi naturaleţe cu care mi-ar fi zis „mă duc până în piaţă să iau nişte roşii”. În urechile mele a sunat ca o replică de film science-fiction. Nefiresc, cumva aseptic, şi alb. Categoric, nu sunt o persoană a timpului meu.

***

Să nu uit să îmi cumpăr „Chants du Levant” al Mariei Răducanu.