„Dacă nu te-aş fi cunoscut, aş fi murit de dorul tău”. Cred că e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste posibilă.
***
Azi am auzit o chestie pe care nu o pot cuprinde cu mintea chiar până în străfundurile ei, în sensul că nu o pot argumenta logic, dar pe care o simt, intuitiv, adevărată. Înţelepciunea cu pricina sună aşa: „Fiecare femeie are exact viaţa sentimentală pe care şi-o doreşte”. Şi a fost rostită de un bărbat. Oare de ce nu mă mir?
Cu câtă uşurinţă divorţează lumea astăzi. A dispărut determinarea de a trăi alături de cineva „până când moartea ne va despărţi”. Nu zic că nu sunt cazuri în care divorţul este singura şi cea mai de bun simţ soluţie, dar în cele mai multe situaţii e doar o exacerbare a greşelilor peste care, chipurile, nu se poate trece, tocmai pentru că se ştie că se poate divorţa foarte repede. În general, de altfel, lucrurilor obţinute greu şi cu trudă le-a scăzut valoarea în defavoarea celor care se pot obţine repede şi, pe cât se poate, gratis. Am ajuns o societate a sentimentelor de consum.
E.B. insistă în continuare pe ideea că a ajuns în PE pe propriile puteri, fără ajutorul tatălui. Se dovedeşte că tânăra generaţie de politicieni e mai periculoasă decât cea veche. Bătrânii parcă mai aveau o brumă de bun simţ.
***
Mă chinui să termin de citit „În căutarea oii fantastice” al lui Murakami. Citisem pe nerăsuflate „Pădurea norvegiană”, care mă fascinase şi mă făcuse să cred că japonezul e un scriitor aproape perfect. Iluzie dispărută recent. Oaia nu reuşeşte să mă „fure”. Mă întreb dacă este vina mea, că am pornit la drum cu prea mari aşteptări şi am distrus în acest fel magia, sau pur şi simplu Murakami nu a ştiut ce vrea să spună cu acest roman şi asta se simte în fiecare pagină.
***
„Eşti prea infect pentru ca să nu sfârşesc prin a te iubi”, îi spunea în ’36 Cella Serghi lui Mihail Sebastian. Aşa se explică toate iubirile de neexplicat.
***
Apropo de Sebastian. E. îmi povestea ieri de ce nu i-a plăcut „Jurnalul”. L-a citit în paralel cu „Straja dragonilor” a lui Negoiţescu. În timp ce acesta din urmă trecea prin experienţa Dictatului, nu ştia ce să salveze de la Cluj şi să ia cu el în exil la Sibiu, în Bucureşti Sebastian era plictisit de mersul la concerte şi sindrofii şi supărat că trebuie să dea, ca orice evreu, „10 perechi de şosete pentru front”. În timp ce o ţară întreagă se muta, Sebastian trăia marea dramă a şosetelor. Mă întreb ce număr avea la picior.
Mi-am petrecut noaptea visând urşi. Minunate animale. Preferatele mele. Doar că, de data asta, încercau să-şi recucerească habitatul, ocupaseră oraşele şi gările şi degeaba otrăveam noi fântânile şi ardeam roadele pământului, că tot nu făceam faţă invaziei. Straniu vis. Şi lung.
***
Nu reuşesc să înţeleg de ce unii americani mănâncă până ajung la sute de kilograme şi nu mai sunt capabili să iasă din casă. (Asta apropo de o emisiune, Family Fat Surgeons, pe care o mai urmăresc uneori). Mă rog, explicaţiile specialiştilor le cunosc, dar mi se pare de-a dreptul prostesc să ajungi să ai 150 de kile şi totuşi să continui să mănânci pâna ajungi să ai 200, 280, 300 şi tot aşa. De ce oare nu te opreşti din mâncat şi nu ceri ajutor de specialitate când ai o anumită mobilitate şi poţi să îţi controlezi singur organismul? Nu poţi fi chiar atât de prost încât să nu faci astfel de conexiuni. Sau poţi? 🙂
***
M-aş duce în weekendul ăsta la Sighişoara. E oraşul unde mă simt cel mai acasă şi unde reuşesc să mă adun cel mai bine, nu ştiu de ce. Curios e că, de câte ori mă duc acolo, e soare. Niciodată nu am prins vreme urâtă, chiar dacă ajung iarna sau toamna. O lumină caldă şi veselă îmbracă mereu străzile cetăţii. Dar prefer Sighişoara fără de turişti, cu străzi aproape pustii. Să pot să mă plimb în voie pe uliţe, fără să mă lovesc în tot locul de unul sau altul. Să îmi găsesc liberă banca de lângă Biserica Ungurească şi să pot sta ore în şir acolo, citind, sau uitându-mă la puştii care joacă fotbal. Mereu aceeaşi. Parcă nu ar creşte niciodată. Doar că weekendul ăsta la Sighişoara e festivalul medieval. O las pe altădată.
***
„Mă duc la bancă să îmi plătesc celulele stem”, îmi zice C. azi, cu aceeaşi naturaleţe cu care mi-ar fi zis „mă duc până în piaţă să iau nişte roşii”. În urechile mele a sunat ca o replică de film science-fiction. Nefiresc, cumva aseptic, şi alb. Categoric, nu sunt o persoană a timpului meu.
***
Să nu uit să îmi cumpăr „Chants du Levant” al Mariei Răducanu.
S. vrea să scrie o carte. Are deja şi titlul. Se va numi „Dimineţi cu fluturi”. Va fi un fel de ghid amuzant despre cum să faci faţă situaţiilor imposibile în care te pune propriul copil. Are un arsenal întreg de strategii aplicate cu succes în relaţia cu fiul ei. Unul din „jocurile” scornite de ea mi-a rămas în minte. Era toamnă şi copilul ţinea morţiş să calce în mulţimea de bălţi lăsate de ploaie. Nu aveai cum să-l ţii departe de ele. Şi atunci S. a scos din joben soluţia de compromis: „Hai să vedem care dintre noi doi reuşeşte să calce în cele mai multe bălţi mici”. I-a ieşit. Să alegi întotdeauna răul cel mai mic. Pare o decizie înţeleaptă, dar cât de tristă poate fi, de fapt.
***
Ori de câte ori aud vorbindu-se franţuzeşte îmi trece aceeaşi idee prin cap: franceza e o limbă doar pentru femei. Chiar şi vorbită de un bărbat sună dulceag, alintat, pe alocuri senzual şi oarecum erotic. Cum să înjuri în limba asta? Poţi, de bună seamă, să te cerţi, ca orice femeie, dar să înjuri e de-a dreptul o blasfemie. Nu-mi place franceza.
grădina cu maci 